Se spune că, în vremuri îndepărtate, înainte ca hărțile să fie desenate și regii să-și poarte coroanele, pe valea Cernei curgea o apă cu suflet. Ieșea din munte cu aburi și putere, iar noaptea lumina ușor ca un foc blând.
Un bătrân cioban de prin partea locului povestea că izvorul ar fi fost deschis chiar de pasul unui zeu. Era Hercule, fiul lui Zeus și al muritoarei Alcmena, rănit după lupte grele în Munții Rodope, gonind spre o liniște pe care doar natura i-o putea da. Obosit, și-a înmuiat picioarele în izvoarele calde ce ieșeau din stâncă și, pentru prima dată după mult timp, n-a mai simțit durerea din mușchi, nici arsura rănilor.
Atunci, locul a fost binecuvântat. Se zice că însuși Apollon a atins izvoarele cu harpa sa, ca să le dea nu doar putere, ci și armonie. Iar Diana, zeița pădurii, și-a înrădăcinat privirea în munții din jur, ca nimeni să nu tulbure echilibrul acelui tărâm.
Romanii, cuceritori și visători, au ajuns mai târziu, dar au înțeles imediat că nu era vorba doar de ape. Era o energie. Au construit terme, băi în stil imperial, și au adus soldați răniți aici, în locul pe care l-au numit „Ad Aquas Herculi Sacras” – Apele Sfinte ale lui Hercule. Statuile lui Hercule, sculptate în piatră sau bronz, vegheau tăcute printre coloane și oglinzi de marmură. Împărați și generali își lăsau mantia grea și se lăsau în voia apei. Se vindecau.
Dar legenda merge mai departe decât ruinele. O bătrână din Pecinișca povestea că într-o noapte senină, o fetiță bolnavă de picioare a fost adusă la izvorul Neptun. A visat un bărbat puternic, cu o piele de leu peste umeri, care i-a spus doar atât: „Nimic nu e mai tare decât răbdarea pământului și inima unui copil.” A doua zi, fetița a făcut primii pași fără durere. De atunci, oamenii au spus că Hercule nu a plecat niciodată de aici. Doar că azi îl vezi altfel – în aburul dimineții, în zumzetul pădurii, în tăcerea caldă a apei.
Camelia Teodosiu 